vineri, 2 decembrie 2011

Prizonierii romani din armata austro-ungara internati in Rusia - Rezumat III

Prima rută, repatrierea prizonierilor români din Rusia europeană - urmare a acordului germano-sovietic privind schimbul reciproc de prizonieri, efectuat sub patronajul Ligii Naţiunilor şi Crucii Roşii Internaţionale de la Geneva beneficiază în lucrare de o prezentare de detaliu a mecanismului acţiunii în sine. Toate cele „patru etape" prevăzute de acordul în cauză şi parcurse de către cei 19 516 prizonieri români, pe rula repatrierii lor (Riga sau Reval - Stettin - Oderberg sau Tetschcn -Halmeu), sunt prezentate împreună cu baza elementelor de specificacitate identificată. De asemenea, implicarea misiuni lui militare şi a ataşaţilor militari români în acţiunea de repatriere a prizonierilor români, precum şi rezultatele activităţilor obţinute în această problematică sunt prezentate în lucrare în ordinea derulării lor cronologică. Acţiunile întreprinse în principalele ţări în care România a avut prizonieri s-au încheiat în cursul anului 1922 prin repatrierea marii majorităţi a acestora.
A doua rută a repatrierii prizonierilor români a fost cea care a început în portul siberian Vladivostok şi s-a sfârşit fie în portul Constanţa, fie în porturile italiene (Triest, Genua, Raguza). Această repatriere îşi găseşte ilustrarea în lucrare prin prezentările făcute demersului iniţial al guvernului român, analizei măsurilor organizatorice întreprinse de acesta şi derulării, pe etape, repatrierii în sine atât a prizonierilor români din Siberia, cât şi a voluntarilor din Legiunea Română de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni. De asemenea, cu referire directă la acţiunile de repatriere întreprinse de români în lucrare este prezentată întreaga activitate (de la organizare până la desfiinţare) a Misiunii Militare Române din Siberia. Astfel că, atât voluntarii din Legiunea Română, cât şi prizonierii ardeleni şi bucovineni din Siberia (4 746 persoane) au fost repatriaţi între anii 1920-1922 din Siberia (prin portul Vladivostok) pe navele maritime închiriate de Consiliul Suprem Aliat (transporturile „A" şi numerele „I"-„IH"); Crucea Roşie germană (transporturile „IV" şi „V") şi Crucea Roşie Internaţională (transporturile „VI A" şi „VI B").
Rezultatul activităţii de cercetare a fondurilor de arhivă în cauză, completat cu informaţii din lucrările de profil, l-am finalizat prin tratarea ca atare a problematicii repatrierii prizonierilor români din Rusia. De asemenea, acolo unde datele identificate în legătură cu anumite etape sau aspecte ale procesului repatrierii prizonierilor români ardeleni şi bucovineni din Rusia au fost contradictorii, de la o sursă informativă la alta, am menţionat atât existenţa acestora, cât şi a surselor documentare în cauză.
Am convingerea că prezenta lucrare - datorită volumului documentelor identificate, cercetate, analizate şi consemnate -vine cu date noi în sprijinul cunoaşterii voluntariatului român din Rusia anilor 1917-1920 şi repatrierii prizonierilor români din armata austro-ungară internaţi în aceeaşi ţară. In demersul meu, am urmărit ca informaţiile prezente în consemnările seci ale documentelor identificate şi cercetate să fie completate, într-o anumită măsură şi pe cât posibil, de către cele ale relatărilor participanţilor direcţi. Numai în acest mod, cred, am asigurat o prezentare analitică a voluntariatului român din Rusia în adevărata lui semnificaţie: politică, militară şi morală.
Întregul demers al cercetării efectuate aduce prin prezenta 'lucrare o contribuţie semnificativă la îmbogăţirea istoriografiei dedicate voluntarilor români din anii 1917-1920; cercetările viitoare putând identifica surse noi documentare şi, în acelaşi timp, aprofunda analiza unor noi aspecte.
Repatrierea prizonierilor români din armata austro-ungară internaţi în Rusia a fost considerată atât de către guvernul român, cât şi de organizaţiile internaţionale implicate în desfăşurarea acestei acţiuni ca încheiată la sfârşitul anului 1922. O evidenţă unanim recunoscută drept cifra finală exactă a prizonierilor români repatriaţi din Rusia Sovietică nu există. Variantele care s-au aflat în discuţie prin intermediul documentelor emanate de la Crucea Roşie Internaţională, Liga Naţiunilor (doctor Nansen), diferitele organizaţii sau misiuni naţionale de Cruce Roşie (germane, ungare, cehoslovace, daneze etc), misiunile militare de repatriere sau ataşaţii militari nu converg spre aceleaşi cifre. Diferenţele par explicabile prin prisma condiţiilor concrete în care s-au făcut înregistrările acestora în diferitele „etape" de control instalate pe parcursul itinerariului repatrierii lor. De altfel, nici cifrele totale comunicate de diferitele misiuni militare, ataşaţii militari români sau direcţiile, serviciile şi secţiile ministerelor române implicate în repatrierea românilor prizonieri în Rusia nu coincid între ele. Cu toate aceste diferenţe, analiza cifrelor consemnate în documentele în cauză permite, prin coroborarea acestora între ele şi eliminarea celor cu înscrisuri vădit eronate, întocmirea unei evidenţe asupra prizonierilor români clin armata austro-ungară repatriaţi din Rusia de către statul român.
Primele diferenţe sesizabile, în acest sens, au apărut odatfi cu primirea de către Ministerul Afacerilor Străine român a textului „Raportului asupra repatrierii prizonierilor de război" prezentat de doctorul Nansen, înaltul Comisar al Ligii Naţiunilor, Consiliului Societăţii în ziua de 1 septembrie 1922. în nota trimisă de către acest minister Ministerului de Război, 18 septembrie 1922, s-a comunicat „numărul prizonierilor români repatriaţi din Rusia", cifra prezentată de Nansen, ca fiind „de 19 690", dintre care: 18 140 prin Marea Baltică - Berlin, 901 prin Marea Neagră şi 649 prin Vladivostok. în acelaşi timp, ataşatul militar român la Berlin a raportat primirea din Rusia, via Reval - Stettin - Oderberg, pentru repatriere a unui număr de 19 511 prizonieri români. Concluzia a fost logică, „datele nu coincid", urmare şi a faptului că „cifrele din raportul doctorului Nansen sunt cu totul lapidare". Potrivit părţii române: „Rămâne acest raport să-l înregistrăm cu titlu de informaţie", iar „chestiunea" rămânea „susceptibilă unei verificări" ulterioare.
Cifra raportată de către ataşatul militar român de la Berlin a fost modificată de către acesta prin raportul din 9 decembrie 1922: „19 516" prizonieri români repatriaţi din Rusia europeană (cifră evidenţiată prin argumentarea respectivă, în subcapitolul dedicat repatrierii în cauză). Diferenţierile în discuţie s-au datorat de multe ori şi înscrisurilor lapidare sau omiterii înregistrării unora dintre prizonieri de către diferitele „etape" sau centre de „triere".
O altă cauză a apariţiei acestor diferenţe a fost explicată de către şeful Secţiei Statistice din Ministerul de Război în anul 1928. Potrivit acestuia, Regulamentul asupra prizonierilor de război, emis la 14 august 1916 (prin înaltul Decret regal nr. 2 793), nu „şi-a găsit aplicaţia practică, deoarece prevederile lui erau cu totul în afara realităţilor evidenţiate de război". Aceleaşi deficienţe de ordin organizatoric, referitoare la modalităţile concrete de înregistrare şi ţinere a evidenţei prizonierilor repatriaţi, au fost consemnate şi la diferitele etape care s-au preocupat de acest aspect. Drept urmare a acestor aspecte negative, numărul concret al prizonierilor români şi mai ales situaţia lor la zi nu a putut fi ţinută corect de către acestea, dar nici de către Biroul pierderilor de pe lângă Marele Cartier General. Toată formularistica şi metodologia folosită, în vederea ţinerii evidenţei prizonierilor, s-au „dovedit a fi nepractice, nepermiţând angrenajul şi legătura necesară pentru cunoaşterea în orice timp şi oricând a pierderilor suferite". Listele sosite din ţările de internare a prizonierilor, precum şi din partea diferitelor „etape" de primire şi triere a acestora, au fost multiple şi cu repetări permanente. Toate aceste deficienţe au făcut ca „unul şi acelaşi prizonier" să fie „trecut" în mai multe liste, iar „identificarea prizonierilor" să se facă „cu mare greutate" şi „întârzieri mari".
Analiza conţinutului documentelor identificate indica numărul prizonierilor români din armata austro-ungară repatriaţi din Rusia în urma intervenţiei statului român ca fiind de 24 262 persoane; 19 516 prin Marea Baltică şi 4 746 prin intermediul Misiunii Militare din Siberia. Cifra în cauză se referă la prizonierii a căror departajare pe provinciile de origine am putut-o determina în baza documentelor identificate. Pentru cei repatriaţi pe Maica Neagră sau prin intermediul misiunilor militare române nu am identificat cifre menite a asigura departajarea exactă şi corectă a celor din Ardeal de cei din Bucovina. Potrivit documentelor în cauză, Misiunea Militară Română din Siberia (Anexa nr. 33) a repatriat, din totalul de 4 746 persoane, un număr de 3 118 ardeleni şi 1 297 bucovineni (în total 4 415 persoane). Restul de 331 persoane au fost civili, basarabeni, cehi etc. Dintre cei 4 415 ardeleni şi bucovineni repatriaţi din Vladivostok, un număr de 2 569 au fost debarcaţi în Constanţa (1 545 ardeleni şi 1 024 bucovineni), iar 1 846 în unele porturi din Italia (1 573 ardeleni şi 273 bucovineni). De asemenea, din cei 19 516 prizonieri români repatriaţi prin Stettin (pe Marea Baltică) un număr de 17 427 au fost ardeleni şi 1 084 bucovineni, în total 18 511 persoane. De altfel această cifră a fost confirmată şi de către Ministerul Afacerilor Străine român (Anexa nr. 34), care a achitat pentru transportul lor „suma de 10 707 665 de lei". Diferenţa de 1 005 a fost dată în marea ei majoritate de cei 995 prizonieri neluaţi în evidenţe de către organele „de triaj" abilitate ale statului român. In conformitate cu aceste date, rezultă că au fost repatriaţi din Rusia prin grija statului român un număr de 20 545 ardeleni şi 2 381 bucovineni, în total 22 926 prizonieri. Cifra se apropie de cea consemnată în raportul Serviciului Statistic al Ministerului de Război de la sfârşitul anului 1923: „repatrierea celor 23 500" prizonieri din Rusia Sovietică.
Dramatică a fost activitatea menită a clarifica situaţia prizonierilor de război morţi sau dispăruţi în timpul internării lor. Greutăţile au fost întâmpinate cu precădere în momentele întocmirii „actelor de deces" pentru această categorie nefericită de prizonieri. Misiunile militare şi ataşaţii militari români au întâmpinat cele mai multe dificultăţi în timpul acţiunilor menite a lămuri cauza „dispariţiei" sau „morţii" prizonierilor, precum şi a locurilor înhumării acestora. Aceste cercetări au fost posibile pentru prizonierii din rândul armatei române sau a basarabenilor din rândul celei ruse, internaţi în fostele state adversare din Blocul Central, precum şi pentru cei din fosta armată austro-ungară internaţi în Italia, Franţa sau Anglia. Din păcate pentru ei, cercetări privind soarta prizonierilor români din fosta armată austro-ungară morţi sau dispăruţi în prizonieratul rusesc nu s-au putut efectua de către reprezentanţii autorizaţi ai României. în clarificarea situaţiei acestora s-au întrebuinţat comunicările primite fie de la Viena, fie de la Berlin, procurate prin intermediul autorităţilor sovietice sau a comisiilor proprii aflate dislocate în diferite regiuni ale Rusiei. De aceea, una dintre principalele greutăţi s-a datorat faptului că „de foarte multe ori" numele şi prenumele prizonierului, fără a avea „alte date înscrise", s-au scris greşit. Această transcriere greşită a făcut ca „cele mai multe din comune şi corpurile de trupă" să nu poată „identifica pe decedaţi" în mod corect. Datorită asemănărilor şi lipsei altor elemente de precizare s-au întâmplat şi lucruri „grave", astfel că „de foarte multe ori substituiau pe alţii în locul adevăraţilor decedaţi", situaţie care, fără voia autorităţilor legale, a creat o serie de neajunsuri urmaşilor prizonierilor morţi sau dispăruţi în timpul prizonieratului.
Problematica aceasta „a căpătat o dezlegare legală prin Legea dispăruţilor" din 11 decembrie 1923, care a înlocuit „cărţile de judecată" - obligatorii până atunci - prin actele de „moarte prezumată", eliberate de către judecători. Potrivit noi Im reglementări, Ministerul de Război a fost abilitat legal a funiiz;i „informaţii pentru fiecare dispărut în parte" judecătoriilor. Legea având „aplicaţie pe întregul teritoriu", Secţia Statistică din Ministerul de Război „s-a văzut nevoită" să se „ocupe" şi de „morţii şi dispăruţii" în prizonierat din teritoriile nou intrate în compunerea României Mari, militari „în fostele armate austro-ungară şi rusă".
Urmare a noilor sarcini primite spre rezolvare, Ministerul de Război a dispus tuturor misiunilor militare şi ataşaţilor militari români din străinătate să accentueze cercetările efectuate în legătură cu acest aspect. Centralizarea comunicărilor primite atât din partea reprezentanţelor civile şi militare române, cât şi a Crucii Roşii Internaţionale, Ligii Naţiunilor, unor organizaţii de Cruce Roşie naţionale, misiunilor de repatriere şi „oficiilor de prizonierat" ale fostelor state beligerante, a permis identificarea numărului prizonierilor români morţi sau dispăruţi în prizonierat. Conform datelor centralizate, evidenţa acestora a fost următoarea: 81 838 de prizonieri din Vechiul Regat; 72 000 de prizonieri din Transilvania şi Bucovina (militari în fosta armată austro-ungară), din 3 109 comune; 40 200 de prizonieri din Basarabia (militari în fosta armată rusă), din 1 625 comune.
Toate aceste cifre constituie un argument în favoarea tributului de sânge pe care întregul poporul român a trebui să-l plătească pentru a reuşi, într-un final fericit, să se unească într-un singur stat naţional: România Mare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu