miercuri, 30 noiembrie 2011

Prizonierii romani din armata austro-ungara internati in Rusia - Rezumat II

Problematicile constituirii şi organizării atât a structurilor de conducere centrală, cât şi a celor destinate propagandei printre prizonieri, dar şi a înrolării şi expedierii din Rusia în România a voluntarilor îşi găsesc o reflectare adecvată în prezenta lucrare. Corpul Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni din Rusia trebuia, conform dorinţei voluntarilor înşişi şi a intenţiei declanile a conducerii politice şi militare române, să asigure constituirea din rândul prizonierilor români, pe teritoriul rus, a unei mari unităţi militare operative destinate frontului din Moldova. Pentru transpunerea în viaţă a proiectului în cauză de la Iaşi a fost trimis locotenent-colonelul Pietraru Constantin, ca şef al „statului major" al Corpului Voluntarilor Români din Rusia, comanda acestuia fiindu-i atribuită generalului Coandă Constantin, trimisul Marelui Cartier General român pe lângă cel rus de la Moghilev.
 Constituirea preconizatului corp de armată, structurat pe regimente, brigăzi şi divizii, nu s-a putut realiza pe teritoriul rus. In lucrare sunt reliefate cauzele care nu au permis realizarea proiectului iniţial: permanenta opoziţie rusă, sub diverse motive, punerii la dispoziţia comenzii române (de la Darniţa, apoi Kiev) a tuturor prizonierilor ardeleni şi bucovineni care se înscriseseră ca voluntari şi inabilitatea negociatorilor români (militari şi diplomaţi) în gestionarea unei rezolvări favorabile a demersurilor în cauză.
Aspectele reliefate au devenit ţinte ale cercetării documentare după parcurgerea unei părţi din bibliografia dedicată voluntariatului român din Rusia anilor 1917-1920 şi constatării existenţei informaţiilor necesare în fondurile arhivelor din Bucureşti şi Piteşti. Pornind de la aceste constatări, am urmărit identificarea informaţiilor care reflectau evenimentele politice şi militare respective în documentele existente în cadrul fondurilor de arhivă (create de către structurile din organigrama fostului Minister de Război, Marelui Cartier General, Marelui Stat Major sau unor direcţii, comandamente şi mari unităţi române) aflate în gestiunea Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti sau Serviciul Istoric al Armatei din cadrul Statului Major General (Bucureşti).
In evidenţele acestor arhive se află un amplu fond de arhivă denumit „Corpul Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni din Rusia". Cercetarea conţinutului documentelor din cuprinsul tuturor unităţilor arhivistice ce-1 compun m-au făcut să constat faptul că, în cadrul respectivului fond de arhivă, multe dintre unităţile arhivistice componente sunt aparţinătoare de drept Legiunii Române de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni din Siberia. Pornind de la această constatare, cercetarea s-a axat pe identificarea documentelor din cadrul fondului de arhivă respectiv, dar menite a reliefa cu precădere aspectele nominalizate. După epuizarea bazei documentare amintite, a fost extinsă aria cercetării de arhivă şi au fost identificate documente relevante în diferite alte fonduri existente în gestiunea arhivelor nominalizate.
Documentele cercetate în fondurile de arhivă mă determină să concluzionez că în realitate, din punctul de vedere militar-operativ al înţelesului sintagmei: de „corp de armată", în Rusia în cursul anului 1917 nu s-a reuşit înfiinţarea preconizatului „Corp al Voluntarilor Români". A existat şi funcţionat ca atare la Kiev doar o „comandă" destinată iniţial formării unei asemenea mari unităţi militare, dar care, sub presiunea evenimentelor politice şi militare în derulare, şi-a redus activitatea la primirea, echiparea, organizarea în subunităţi şi expedierea în România a voluntarilor înrolaţi din rândul prizonierilor români internaţi în Rusia.
Această realitate, oglindită în documentele cercetate, a fost sesizată atât de către cel desemnat cu organizarea efectivă B „corpului" în Rusia (locotenent-colonelul Constantin Pietraru), cât şi de către ministrul român de Război (Vintilă Brătianu). Drept urmare, atât denumirea în sine, cât şi atribuţiile iniţiale ale „comenzii" de corp de armată de la Kiev au fost modificate pe parcurs. Noile structuri de comandă înfiinţate de minister au asigurat în paralel atât înrolarea voluntarilor din rândul prizonierilor, cât şi ajutorarea sub multiple forme a acestora din urmă. La rândul lor, noile structuri de comandă înfiinţate au fofll divizate fiecare dintre ele în parte în câte două servicii specifice, denumite identic: „central" (la Kiev) şi „exterior" (acţiune ni interiorul Rusiei prin intermediul „comisiilor" de recrutare şi „a conferenţiarilor"). Elementele de noutate identificate în fondurile de arhivă cercetate au fost tocmai documentele care ilustrează pun conţinutul lor informaţional această problematică.
Documentelor referitoare la aceste preocupări şi demersuri de ordin diplomatic şi organizatoric au fost prioritar identificate şi cercetate spre evidenţiere şi analiză în prezenta lucrare. Pornind de la implicarea directă a factorului de conducere politic şi militar român în acţiunea înfiinţării Corpului Voluntarilor Români în Rusia, am căutat, pe cât posibil, să asigur o explicitare a derulării istorice a problematicii în sine şi în acelaşi timp să identific şi să prezint pe larg structurile centrale de comandă şi acţiune gândite iniţial într-un anumit mod şi reprofilate ulterior la condiţiile concrete din teritoriul rusesc. Tocmai din acest motiv, al lipsei implicării directe a factorilor de conducere şi decizie politici şi militari români în acţiunea concretă de înfiinţare, organizare şi coordonare, nu am extins cercetarea şi asupra respectivelor probleme în cazul Legiunii de Voluntari Români Transilvăneni şi Bucovineni din Siberia. Lipsa unei implicări directe şi permanente a guvernului român în organizarea şi conducerea Legiunii de Voluntari m-au determinat să nu abordez cercetarea documentară şi asupra acestei problematici. De aceea, apelând la informaţiile documentelor depistate în arhivă, completate cu cele identificate în lucrările studiate, am dat prioritate evidenţierii demersului diplomatic român, am urmărit reconstituirea mecanismelor centrale „de comandă" a întregii activităţi de înrolare, concentrare şi aducere în România de către Corpul Voluntarilor Români a voluntarilor înscrişi din rândul prizonierilor români ardeleni şi bucovineni din armata austro-ungară internaţi în Rusia.
Confruntaţi cu realitatea din Rusia, românii au pierdut un timp extrem de preţios (aprilie-22 august 1917) pentru obţinerea acordului Moscovei privind înrolarea a 30 000 de prizonieri români ca voluntari. Astfel că, mai ales după victoria Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, constituirea Corpului de Voluntari Români în Rusia s-a dovedit iluzorie. Ca atare, Ministerul de Război român a decis în cursul lunii octombrie 1917 renunţarea la acest proiect şi a dispus constituirea Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni pe teritoriul României, la Hârlău. Din cei peste 120 000 de prizonieri ardeleni şi bucovineni din armata austro-ungară internaţi în Rusia, pe a căror prezenţă masivă în calitate de voluntari au contat reprezentanţii acestora sau ai guvernului român, numai 396 de ofiţeri şi 9 721 de gradaţi şi soldaţi au sosit în România în această calitate.
Deşi numărul prizonierilor înrolaţi ca voluntari şi sosiţi în ţară pare mic, raportându-1 la cel al ardelenilor şi bucovinenilor căzuţi în captivitatea rusă rezultă un procentaj al reuşitei de 8,43%. Trebuie să evidenţiem faptul că rezultatele activităţii lui Pietraru şi a sistemului de recrutare coordonat de el pe teritoriul rusesc au fost superioare celor ale cehilor (8%), iugoslavilor (7,5%) etc, procent ce ne determină să privim într-o lumina favorabilă reuşita română.
Urmare a cercetării efectuate, semnalez, în baza mărturiilor identificate, faptul că unele documente importante s-au pierdut, probabilitatea regăsirii lor apreciez ca fiind minimă, atât în perioada tulbure a anilor 1917-1920, cât şi în anul, de tristă amintire pentru români, 1940.
Pe de altă parte, lipsa concentrării materialului arhivistic într-un singur fond, aparţinător structurilor de voluntari care l-au creat, se datorează atât voluntarilor înşişi, cât şi neglijenţei manifestate în acea perioadă de Ministerul de Război faţă de arhiva acestora. în urma cercetărilor efectuate am depistat că în anul 1918, printr-un ordin din 11 decembrie al Marelui Cartier General, arhiva Corpului Voluntarilor „a fost vărsată de la Ministerul de Război, Direcţia Recrutării, la Consiliul Dirigent din Transilvania". De soarta arhivei voluntarilor s-au ocupat la Sibiu foştii voluntari Vasile Chiroiu şi Victor Deleu, iar începând cu 27 octombrie 1920 ultimul a predat-o în mare parte Directoratului Regional al Muncii şi Ocrotirilor Sociale din Cluj. Extinderea cercetărilor în cadrul fondului de arhivă creat de Corpul 6 AnnatB a permis identificarea unor date potrivit cărora tot în cursul anului 1920 arhiva „cu acte de puţină importanţă" s-a trimis Ministerului de Război, iar o parte din documentele „care aveau oarecare importanţă" au rămas la Victor Deleu pentru „a fi depuse la Muzeul Istoric al Astrei". întreaga operaţiune s-a efectuat prin intermediul Regimentului 83 Infanterie. Cercetările efectuate în cadrul fondului de arhivă al respectivului regiment nu au dus la identificarea acestor documente.
Pomindu-se de la aceste informaţii, cercetarea documentară a fost direcţionată spre acele fonduri de arhivă care în perioada anilor 1917-1922 au intrat, sub o formă sau alta, într-o legătură directă sau indirectă cu problematica voluntarilor români. Astfel au fost identificate - grupate în unităţi arhivistice de sine stătătoare, sau izolate în cadrul unor dosare cu problematici diverse - documente (originale sau în copie, dactilografiate sau scrise de mână) referitoare la problematica voluntarilor români ardeleni şi bucovineni proveniţi din rândul prizonierilor din armata austro-ungară internaţi în Rusia. Constatările referitoare la soarta arhivei voluntarilor explică existenţa la ora actuală a unor categorii întregi de documente ale acestora în patrimoniul diferitelor muzee, biblioteci şi direcţii judeţene ale Arhivelor Naţionale din ţară: Bucureşti, Cluj-Napoca, Braşov, Sibiu, Alba Iulia, Timişoara, Iaşi, Deva, Zalău, etc. Pe de altă parte, patrimoniul respectivelor instituţii s-a îmbogăţit în acest sens şi prin donaţiile diverşilor descendenţi ai celor implicaţi direct în mişcarea voluntariatului român sau ca urmare a politicii proprii de achiziţionare a unor asemenea documente.
Cercetarea fondurilor de arhivă gestionate de cele două arhive militare din Bucureşti şi Piteşti au permis identificarea în cadrul acestora a unor categorii întregi de documente care permit reconstituirea voluntariatului român în ansamblul lui, precum şi a problematicilor legate direct de acesta.
Problematica repatrierii prizonierilor români din armata austro-ungară internaţi în Rusia a implicat cercetarea unui volum considerabil de documente din fondurile de arhivă create de către: „Cabinetul Ministrului [de Război]"; „Secretariatul General" al aceluiaşi minister; „Biroul Ataşaţi Militari" din cadrul Marelui Stat Major şi serviciile: „Personal", „Statistic", „Prizonieri", „Contabilitate, Contencios şi Pensii" etc. Documentele cercetate din cadrul respectivelor fonduri de arhivă au permis identificarea şi prezentarea mecanismului demersului diplomatic român în acest sens.
Demersurile României în acest sens, alăturate efortului general de repatriere a prizonierilor români, sunt evidenţiate într-o strânsă legătură cu cele ale celorlalte state cu interese similare. Un impediment major pentru România, în comparaţie cu restul statelor succesoare ale Austro-Ungariei, l-a constituit lipsa legăturilor diplomatice directe cu Moscova. Drept urmare, România nu a putut expedia misiuni diplomatice sau de Cruce Roşie proprii în Rusia pentru ajutorarea sau repatrierea prizonierilor originari din provinciile intrate în compunerea ei în cursul anului 1918. De aceea, eforturile României în acest sens au fost canalizate spre obţinerea cooperării altor state sau organisme internaţionale. Repatrierea prizonierilor ardeleni şi bucovineni din Rusia s-a efectuat în mod practic prin două rute de transport diferite între ele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu