Bibliografia dedicată Primului Război Mondial cuprinde un număr impresionant de titluri de lucrări generale, speciale, memorii, culegeri de documente, studii, articole, etc. Apărute chiar în perioada desfăşurării luptelor şi, mai ales, după încheierea acestora, această varietate de lucrări au analizat şi continuă încă să analizeze prima conflagraţie planetară sub multiple aspecte: militare, politice, ideologice, sociale etc. De asemenea, unele dintre abordările istoriografice au urmărit şi urmăresc cu obstinaţie să sublinieze rolul şi locul fostului Imperiu Austro-Ungar în centrul şi sud-estul european. Ca un aspect demn de remarcat, dar nu caracteristic numai poporului român, al desfăşurării evenimentelor politice şi militare din perioada Primului Război Mondial a fost amploarea luată de constituirea şi participarea efectivă la luptă a unităţilor de voluntari. Voluntariatul în general, cel românesc în particular, a fost expresia voinţei politice şi militare a unor forţe armate din rândul naţiunilor discriminate de a lupta cu arma în mână, în cadrul sau alături de armatele adversare sau ale naţiunii proprii, împotriva armatelor în care au fost incluşi de naţiunile dominante. De aceea, firesc, voluntariatul a constituit una dintre paginile glorioase, prin scopul urmărit şi rezultatele finale obţinute, ale luptei armate a populaţiilor discriminate naţional împotriva forţelor militare şi politice din statele opresoare.
Încadrându-se în vasta arie de manifestare a voluntariatului, acţiunea voluntarilor români din Ardeal şi Bucovina a avut unicitatea ei, izvorâtă din tradiţia luptei pentru drepturi naţionale, dar influenţată într-o anumită măsură şi de acţiunile asemănătoare ale celorlalte populaţii discriminate de către aceleaşi forţe politico-militare în frunte cu dubla monarhie austro-ungară. Acţiunea voluntarilor români ardeleni şi bucovineni din timpul Primului Război Mondial a reprezentat una din paginile semnificative din istoria luptei poporului român pentru drepturi naţionale şi unitate. Impactul produs de voluntariatul român asupra vieţii politice, militare şi mai ales opiniei publice, interne şi externe, a fost materializat încă din debutul acestei forme de luptă armată, într-o serie de lucrări dintre cele mai variate.
Acţiunea voluntarilor români proveniţi din rândul prizonierilor armatei austro-ungare este prezentă în literatura dedicată acestei probleme începând de la debutul ei şi mai ales după încheierea primului conflict armat mondial. „Cele mai multe dintre lucrările dedicate acestui subiect, elaborate în perioada interbelică, au aparţinut, mai ales, martorilor oculari, participanţilor la evenimente, cu un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurarea lor". Cu toată importanţa şi particularitatea lui unanim recunoscută de politicieni, militari, analişti, presă sau publicul larg cititor, voluntariatul „românesc din anii Primului Război Mondial a fost incomplet şi fragmentar tratat în istoriografia noastră mai veche sau mai recentă". Fenomenul ca atare, în lucrările din perioada interbelică, cu unele mici excepţii, a „fost abordat exclusiv în memorialistica unor foşti voluntari sau a altor participanţi la acţiunea de organizare a unităţilor de voluntari". Bogăţia informaţională a unor asemenea abordări, cu un caracter generalizant memorialistic sau aniversar, nu au asigurat analiza istorică a fenomenului voluntariatului român în ansamblul lui sau într-o corelare directă cu alţi factori interni sau externi de influenţare.
După al Doilea Război Mondial, datorită noului regim politic şi al ideologiei comuniste venite la putere în România, abordarea voluntariatului român, în mod cu totul deosebit al celui din Rusia, a fost în cea mai mare parte trecut sub tăcere. Despre voluntarii concentraţi pe teritoriul Rusiei din rândul prizonierilor români între anii 1917-1920 nu s-amai consemnat aproape nimic. Iar dacă acest lucru s-a făcut, a fost sporadic şi „numai pentru a se accentua caracterul «reacţionar» al mişcării şi «aservirea» acestuia imperialismului internaţional, duşmanul primului stat al «muncitorilor şi ţăranilor». In schimb, în aceeaşi perioadă când a fost vorba de voluntarii români din Rusia, de exemplu, s-a încercat să se evidenţieze, cu obstinaţie, adeziunea la revoluţia şi ideile bolşevice şi nu caracterul antibolşevic şi anticentralist real al demersului lor".
Adeziunea unor voluntari din rândul prizonierilor români din armata austro-ungară la acţiunile bolşevice din Rusia a fost o realitate, dar nu în măsura şi numărul acreditat de istoriografia perioadei anilor 1945-1965. Cert este că în spaţiul rusesc al anilor 1917-1920 majoritatea voluntarilor, ca şi a prizonierilor români nu a agreat ideile bolşevice. Abia după anul 1968 s-a înregistrat apariţia unor lucrări şi studii consacrate voluntarilor români, inclusiv a celor din spaţiul rusesc. Restricţii de ordin ideologic sau de „menajare" a unor „state prietene" au făcut însă ca abordarea istorică a fenomenului voluntariatului să înregistreze anumite limite sau omisiuni. Accentul în perioada respectivă s-a pus cu precădere pe reliefarea unităţii de luptă şi acţiune politică a voluntarilor pentru înfăptuirea statului naţional unitar român.
Adevărata deschidere spre abordări multiple, de analiză generală sau segmentară, a voluntariatului român din timpul Primului Război Mondial în general, al celui din Rusia în particular, a fost înregistrată după anul 1989. Deschiderea realizată în acest domeniu a permis abordarea analizei mişcării voluntarilor români sub aspecte dintre cele mai diverse.
Evidenţiem în acest sens lucrarea istoricului Ioan I.Şerban: Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în Războiul pentru întregirea Neamului, 1916-1919, Alba lulia, 2003, în care autorul a evidenţiat faptul că, deşi „a fost concepută ca o mişcare menită să-i cuprindă pe românii aflaţi în toate statele Antantei, mişcarea voluntarilor români s-a manifestat cu mare intensitate şi a dobândit aspecte concrete îndeosebi pe teritoriu Rusiei". Tocmai de aceea analiza structurilor de conducere la nivel de comandă centrală sau coordonare teritorială, precum şi problematica repatrierii nu au făcut obiectul lucrării. O a doua lucrare pe care o evidenţiem a apărut în cursul anului 2005 la Iaşi , sub semnătura lui Ion Agrigoroaiei, Dumitru Ivănescu, Sorin D.Ivănescu şi Silviu Văcaru, având următorul titlu: Stări de spirit şi mentalităţi in timpul Marelui Război: corpurile de voluntari români din Rusia în această a doua lucrare, autorii evidenţiază faptul că „voluntarii români s-au considerat tot timpul membri ai oştirii româneşti, al cărei obiectiv era, atunci, realizarea Marii Uniri". De asemenea, sunt reliefate în lucrare o serie de aspecte, dintre care evidenţiem bogata viaţă culturală românească practicată de voluntari în Siberia, solidaritatea celor din jur cu românii în unele momente critice etc.
Pornind de la aceste constatări, s-a căutat în cercetarea efectuată identificarea şi, p cât posibil, analizarea mecanismeloi constituirii şi organizării structurilor de comandă centrală şi acţiune propagandistică în teritoriul rusesc ale Corpului Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni din Rusia, reliefarea principalelor probleme ale regimului vieţii duse de prizonierii români din armata austro-ungară în prizonieratul rusesc, precum şj acţiunilor întreprinse de România pentru repatrierea lor.
Voluntariatul român, prin întreaga sa gamă de manifestări, s-a impus în istoria noastră sub o triplă semnificaţie: politică, militară şi morală. Apărut şi afirmat într-o perioadă istorică nepropice românismului, în general, şi României, în particular, datorită cunoscutelor forţe politice şi militare ostile, voluntariatul ardelenilor şi bucovinenilor a avut un rol important în constituirea României Mari. De aceea, cu referire directă la componentele tripticului amintit, trebuie evidenţiat prioritar elementul de ordin politic. Sub aspect politic, acţiunea voluntarilor români a transmis un mesaj încurajator românilor subjugaţi şi mai ales a lacul cunoscută pe plan internaţional hotărârea lor de a lupta cu arma ta mână pentru îndeplinirea obiectivelor, anunţate: eliberare naţională şi unire cu România.
Prizonierii români ardeleni şi bucovineni din armata austro-ungară internaţi în Rusia şi-au exprimat în mod deschis, încă înainte de intrarea României în război, dorinţa de a se înrola în unităţi de voluntari şi a lua parte directă la lupta armată dusă împotriva Puterilor Centrale. începând cu primăvara anului 1917, voluntarii şi-au expus public, prin diferite manifestări de propagandă, hotărârea fermă de a participa la luptă împotriva opresorului austro-ungar, pentru eliberarea naţională a provinciilor de origine şi unirea acestora cu Regatul României. De aceea, direct sau prin intermediul unora dintre reprezentanţii lor politici de frunte refugiaţi în România, cât şi a unor foşti prizonieri eliberaţi din captivitatea rusă, peste 40 000 de ardeleni şi bucovineni din cei peste 120 000 internaţi în lagărele ruseşti au solicitat insistent, în mod deosebit după 16 august 1916, guvernelor de Moscova şi Bucureşti (apoi Iaşi) sprijinul în vederea constituirii lor în unităţi militare de voluntari.
Înaintea prezentării demersurilor efectuate în această direcţie, în lucrare sunt evidenţiate elementele constitutive ale sistemului organizatoric al armatei austro-ungare. Prezentarea în cauză a fost dictată de faptul că românii ardeleni şi bucovineni înainte de a cădea în prizonierat au fost ostaşi în cadrul uneia dintre cele trei structuri militare ale dublei monarhii: „armata activă comună", „landwehr"-ul (armata) austriac sau „honvedseg"-ul (armata) ungară şi „landstrum"-urile celor din urmă. În cadrul acestor structuri militare au fost mobilizaţi în perioada anilor 1914-1918 un număr de peste 500 000 de români ardeleni şi bucovineni, dintre care 449 796 au fost trimişi să lupte în primele linii ale fronturilor susţinute de armatele dublei monarhii. Din rândul acestora un număr de 41 739 români au murit pe front, 11 275 au murit în urma rănilor căpătate, 29 839 au fost daţi dispăruţi pe front, iar 25 406 au rămas invalizi pe viaţă.
Cifrele în cauză reprezintă aportul de sânge dat de românii ardeleni şi bucovineni pentru interesele monarhiei habsburgice. Suferinţele de tot felul şi discriminarea pe motiv naţional îndurate de militarii români în armata austro-ungară, dublate de acelaşi tratament suportat de către cei rămaşi acasă, au contribuit decisiv la instalarea printre ardeleni şi bucovineni a unei stări de spirit potrivnice intereselor dublei monarhii. Tocmai instalarea unei asemenea stări de spirit în rândurile unei părţi importante dintre prizonierii români din Rusia a fost determinantă în generarea demersului lor către guvernele rus şi român de înrolare şi organizare în unităţi militare de voluntari. Pentru aceeaşi perioada de timp, prezenta lucrare tratează analitic regimul de viaţă suportat de către prizonierii ardeleni şi bucovineni din anuala austro-ungară în perioada internării lor în Rusia. Analiza urmăreşte permanenta raportare a regimului de viaţă al prizonierilor români la sistemul de organizare şi comandă al lagărelor ruseşti, la reliefarea discriminărilor suportate, precum şi întrebuinţării lor ca forţă de muncă (calificată sau necalificată) etc.
În acelaşi timp, lucrarea prezintă, în ordinea cronologică a desfăşurării lor, demersurile legate de constituirea din rândul prizonierilor ardeleni şi bucovineni internaţi în Rusia a Corpului Voluntarilor Români. Demersurile în cauză au determinai guvernul rus să accepte spre sfârşitul anului 1916 concentrarea unui număr restrâns de voluntari români la Darniţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu