Prizonierii romani din armata austro-ungara internati in Rusia - Rezumat II

Problematicile constituirii şi organizării atât a structurilor de conducere centrală, cât şi a celor destinate propagandei printre prizonieri, dar şi a înrolării şi expedierii din Rusia în România a voluntarilor îşi găsesc o reflectare adecvată în prezenta lucrare. Corpul Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni din Rusia trebuia, conform dorinţei voluntarilor înşişi şi a intenţiei declanile a conducerii politice şi militare române, să asigure constituirea din rândul prizonierilor români, pe teritoriul rus, a unei mari unităţi militare operative destinate frontului din Moldova. Pentru transpunerea în viaţă a proiectului în cauză de la Iaşi a fost trimis locotenent-colonelul Pietraru Constantin, ca şef al „statului major" al Corpului Voluntarilor Români din Rusia, comanda acestuia fiindu-i atribuită generalului Coandă Constantin, trimisul Marelui Cartier General român pe lângă cel rus de la Moghilev.
 Constituirea preconizatului corp de armată, structurat pe regimente, brigăzi şi divizii, nu s-a putut realiza pe teritoriul rus. In lucrare sunt reliefate cauzele care nu au permis realizarea proiectului iniţial: permanenta opoziţie rusă, sub diverse motive, punerii la dispoziţia comenzii române (de la Darniţa, apoi Kiev) a tuturor prizonierilor ardeleni şi bucovineni care se înscriseseră ca voluntari şi inabilitatea negociatorilor români (militari şi diplomaţi) în gestionarea unei rezolvări favorabile a demersurilor în cauză.

Aspectele reliefate au devenit ţinte ale cercetării documentare după parcurgerea unei părţi din bibliografia dedicată voluntariatului român din Rusia anilor 1917-1920 şi constatării existenţei informaţiilor necesare în fondurile arhivelor din Bucureşti şi Piteşti. Pornind de la aceste constatări, am urmărit identificarea informaţiilor care reflectau evenimentele politice şi militare respective în documentele existente în cadrul fondurilor de arhivă (create de către structurile din organigrama fostului Minister de Război, Marelui Cartier General, Marelui Stat Major sau unor direcţii, comandamente şi mari unităţi române) aflate în gestiunea Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti sau Serviciul Istoric al Armatei din cadrul Statului Major General (Bucureşti).

In evidenţele acestor arhive se află un amplu fond de arhivă denumit „Corpul Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni din Rusia". Cercetarea conţinutului documentelor din cuprinsul tuturor unităţilor arhivistice ce-1 compun m-au făcut să constat faptul că, în cadrul respectivului fond de arhivă, multe dintre unităţile arhivistice componente sunt aparţinătoare de drept Legiunii Române de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni din Siberia. Pornind de la această constatare, cercetarea s-a axat pe identificarea documentelor din cadrul fondului de arhivă respectiv, dar menite a reliefa cu precădere aspectele nominalizate. După epuizarea bazei documentare amintite, a fost extinsă aria cercetării de arhivă şi au fost identificate documente relevante în diferite alte fonduri existente în gestiunea arhivelor nominalizate.

Documentele cercetate în fondurile de arhivă mă determină să concluzionez că în realitate, din punctul de vedere militar-operativ al înţelesului sintagmei: de „corp de armată", în Rusia în cursul anului 1917 nu s-a reuşit înfiinţarea preconizatului „Corp al Voluntarilor Români". A existat şi funcţionat ca atare la Kiev doar o „comandă" destinată iniţial formării unei asemenea mari unităţi militare, dar care, sub presiunea evenimentelor politice şi militare în derulare, şi-a redus activitatea la primirea, echiparea, organizarea în subunităţi şi expedierea în România a voluntarilor înrolaţi din rândul prizonierilor români internaţi în Rusia.

Această realitate, oglindită în documentele cercetate, a fost sesizată atât de către cel desemnat cu organizarea efectivă B „corpului" în Rusia (locotenent-colonelul Constantin Pietraru), cât şi de către ministrul român de Război (Vintilă Brătianu). Drept urmare, atât denumirea în sine, cât şi atribuţiile iniţiale ale „comenzii" de corp de armată de la Kiev au fost modificate pe parcurs. Noile structuri de comandă înfiinţate de minister au asigurat în paralel atât înrolarea voluntarilor din rândul prizonierilor, cât şi ajutorarea sub multiple forme a acestora din urmă. La rândul lor, noile structuri de comandă înfiinţate au fofll divizate fiecare dintre ele în parte în câte două servicii specifice, denumite identic: „central" (la Kiev) şi „exterior" (acţiune ni interiorul Rusiei prin intermediul „comisiilor" de recrutare şi „a conferenţiarilor"). Elementele de noutate identificate în fondurile de arhivă cercetate au fost tocmai documentele care ilustrează pun conţinutul lor informaţional această problematică.

Documentelor referitoare la aceste preocupări şi demersuri de ordin diplomatic şi organizatoric au fost prioritar identificate şi cercetate spre evidenţiere şi analiză în prezenta lucrare. Pornind de la implicarea directă a factorului de conducere politic şi militar român în acţiunea înfiinţării Corpului Voluntarilor Români în Rusia, am căutat, pe cât posibil, să asigur o explicitare a derulării istorice a problematicii în sine şi în acelaşi timp să identific şi să prezint pe larg structurile centrale de comandă şi acţiune gândite iniţial într-un anumit mod şi reprofilate ulterior la condiţiile concrete din teritoriul rusesc. Tocmai din acest motiv, al lipsei implicării directe a factorilor de conducere şi decizie politici şi militari români în acţiunea concretă de înfiinţare, organizare şi coordonare, nu am extins cercetarea şi asupra respectivelor probleme în cazul Legiunii de Voluntari Români Transilvăneni şi Bucovineni din Siberia. Lipsa unei implicări directe şi permanente a guvernului român în organizarea şi conducerea Legiunii de Voluntari m-au determinat să nu abordez cercetarea documentară şi asupra acestei problematici. De aceea, apelând la informaţiile documentelor depistate în arhivă, completate cu cele identificate în lucrările studiate, am dat prioritate evidenţierii demersului diplomatic român, am urmărit reconstituirea mecanismelor centrale „de comandă" a întregii activităţi de înrolare, concentrare şi aducere în România de către Corpul Voluntarilor Români a voluntarilor înscrişi din rândul prizonierilor români ardeleni şi bucovineni din armata austro-ungară internaţi în Rusia.

Confruntaţi cu realitatea din Rusia, românii au pierdut un timp extrem de preţios (aprilie-22 august 1917) pentru obţinerea acordului Moscovei privind înrolarea a 30 000 de prizonieri români ca voluntari. Astfel că, mai ales după victoria Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, constituirea Corpului de Voluntari Români în Rusia s-a dovedit iluzorie. Ca atare, Ministerul de Război român a decis în cursul lunii octombrie 1917 renunţarea la acest proiect şi a dispus constituirea Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni pe teritoriul României, la Hârlău. Din cei peste 120 000 de prizonieri ardeleni şi bucovineni din armata austro-ungară internaţi în Rusia, pe a căror prezenţă masivă în calitate de voluntari au contat reprezentanţii acestora sau ai guvernului român, numai 396 de ofiţeri şi 9 721 de gradaţi şi soldaţi au sosit în România în această calitate.

Deşi numărul prizonierilor înrolaţi ca voluntari şi sosiţi în ţară pare mic, raportându-1 la cel al ardelenilor şi bucovinenilor căzuţi în captivitatea rusă rezultă un procentaj al reuşitei de 8,43%. Trebuie să evidenţiem faptul că rezultatele activităţii lui Pietraru şi a sistemului de recrutare coordonat de el pe teritoriul rusesc au fost superioare celor ale cehilor (8%), iugoslavilor (7,5%) etc, procent ce ne determină să privim într-o lumina favorabilă reuşita română.

Urmare a cercetării efectuate, semnalez, în baza mărturiilor identificate, faptul că unele documente importante s-au pierdut, probabilitatea regăsirii lor apreciez ca fiind minimă, atât în perioada tulbure a anilor 1917-1920, cât şi în anul, de tristă amintire pentru români, 1940.

Pe de altă parte, lipsa concentrării materialului arhivistic într-un singur fond, aparţinător structurilor de voluntari care l-au creat, se datorează atât voluntarilor înşişi, cât şi neglijenţei manifestate în acea perioadă de Ministerul de Război faţă de arhiva acestora. în urma cercetărilor efectuate am depistat că în anul 1918, printr-un ordin din 11 decembrie al Marelui Cartier General, arhiva Corpului Voluntarilor „a fost vărsată de la Ministerul de Război, Direcţia Recrutării, la Consiliul Dirigent din Transilvania". De soarta arhivei voluntarilor s-au ocupat la Sibiu foştii voluntari Vasile Chiroiu şi Victor Deleu, iar începând cu 27 octombrie 1920 ultimul a predat-o în mare parte Directoratului Regional al Muncii şi Ocrotirilor Sociale din Cluj. Extinderea cercetărilor în cadrul fondului de arhivă creat de Corpul 6 AnnatB a permis identificarea unor date potrivit cărora tot în cursul anului 1920 arhiva „cu acte de puţină importanţă" s-a trimis Ministerului de Război, iar o parte din documentele „care aveau oarecare importanţă" au rămas la Victor Deleu pentru „a fi depuse la Muzeul Istoric al Astrei". întreaga operaţiune s-a efectuat prin intermediul Regimentului 83 Infanterie. Cercetările efectuate în cadrul fondului de arhivă al respectivului regiment nu au dus la identificarea acestor documente.

Pomindu-se de la aceste informaţii, cercetarea documentară a fost direcţionată spre acele fonduri de arhivă care în perioada anilor 1917-1922 au intrat, sub o formă sau alta, într-o legătură directă sau indirectă cu problematica voluntarilor români. Astfel au fost identificate - grupate în unităţi arhivistice de sine stătătoare, sau izolate în cadrul unor dosare cu problematici diverse - documente (originale sau în copie, dactilografiate sau scrise de mână) referitoare la problematica voluntarilor români ardeleni şi bucovineni proveniţi din rândul prizonierilor din armata austro-ungară internaţi în Rusia. Constatările referitoare la soarta arhivei voluntarilor explică existenţa la ora actuală a unor categorii întregi de documente ale acestora în patrimoniul diferitelor muzee, biblioteci şi direcţii judeţene ale Arhivelor Naţionale din ţară: Bucureşti, Cluj-Napoca, Braşov, Sibiu, Alba Iulia, Timişoara, Iaşi, Deva, Zalău, etc. Pe de altă parte, patrimoniul respectivelor instituţii s-a îmbogăţit în acest sens şi prin donaţiile diverşilor descendenţi ai celor implicaţi direct în mişcarea voluntariatului român sau ca urmare a politicii proprii de achiziţionare a unor asemenea documente.

Cercetarea fondurilor de arhivă gestionate de cele două arhive militare din Bucureşti şi Piteşti au permis identificarea în cadrul acestora a unor categorii întregi de documente care permit reconstituirea voluntariatului român în ansamblul lui, precum şi a problematicilor legate direct de acesta.

Problematica repatrierii prizonierilor români din armata austro-ungară internaţi în Rusia a implicat cercetarea unui volum considerabil de documente din fondurile de arhivă create de către: „Cabinetul Ministrului [de Război]"; „Secretariatul General" al aceluiaşi minister; „Biroul Ataşaţi Militari" din cadrul Marelui Stat Major şi serviciile: „Personal", „Statistic", „Prizonieri", „Contabilitate, Contencios şi Pensii" etc. Documentele cercetate din cadrul respectivelor fonduri de arhivă au permis identificarea şi prezentarea mecanismului demersului diplomatic român în acest sens.

Demersurile României în acest sens, alăturate efortului general de repatriere a prizonierilor români, sunt evidenţiate într-o strânsă legătură cu cele ale celorlalte state cu interese similare. Un impediment major pentru România, în comparaţie cu restul statelor succesoare ale Austro-Ungariei, l-a constituit lipsa legăturilor diplomatice directe cu Moscova. Drept urmare, România nu a putut expedia misiuni diplomatice sau de Cruce Roşie proprii în Rusia pentru ajutorarea sau repatrierea prizonierilor originari din provinciile intrate în compunerea ei în cursul anului 1918. De aceea, eforturile României în acest sens au fost canalizate spre obţinerea cooperării altor state sau organisme internaţionale. Repatrierea prizonierilor ardeleni şi bucovineni din Rusia s-a efectuat în mod practic prin două rute de transport diferite între ele.

Prizonierii români din armata austro-ungară internaţi în Rusia (Rezumat I)

Bibliografia dedicată Primului Război Mondial cuprinde un număr impresionant de titluri de lucrări generale, speciale, memorii, culegeri de documente, studii, articole, etc. Apărute chiar în perioada desfăşurării luptelor şi, mai ales, după încheierea acestora, această varietate de lucrări au analizat şi continuă încă să analizeze prima conflagraţie planetară sub multiple aspecte: militare, politice, ideologice, sociale etc. De asemenea, unele dintre abordările istoriografice au urmărit şi urmăresc cu obstinaţie să sublinieze rolul şi locul fostului Imperiu Austro-Ungar în centrul şi sud-estul european. Ca un aspect demn de remarcat, dar nu caracteristic numai poporului român, al desfăşurării evenimentelor politice şi militare din perioada Primului Război Mondial a fost amploarea luată de constituirea şi participarea efectivă la luptă a unităţilor de voluntari. Voluntariatul în general, cel românesc în particular, a fost expresia voinţei politice şi militare a unor forţe armate din rândul naţiunilor discriminate de a lupta cu arma în mână, în cadrul sau alături de armatele adversare sau ale naţiunii proprii, împotriva armatelor în care au fost incluşi de naţiunile dominante. De aceea, firesc, voluntariatul a constituit una dintre paginile glorioase, prin scopul urmărit şi rezultatele finale obţinute, ale luptei armate a populaţiilor discriminate naţional împotriva forţelor militare şi politice din statele opresoare.

Încadrându-se în vasta arie de manifestare a voluntariatului, acţiunea voluntarilor români din Ardeal şi Bucovina a avut unicitatea ei, izvorâtă din tradiţia luptei pentru drepturi naţionale, dar influenţată într-o anumită măsură şi de acţiunile asemănătoare ale celorlalte populaţii discriminate de către aceleaşi forţe politico-militare în frunte cu dubla monarhie austro-ungară. Acţiunea voluntarilor români ardeleni şi bucovineni din timpul Primului Război Mondial a reprezentat una din paginile semnificative din istoria luptei poporului român pentru drepturi   naţionale şi unitate. Impactul produs de voluntariatul român asupra vieţii politice, militare şi mai ales opiniei publice, interne şi externe, a fost materializat încă din debutul acestei forme de luptă armată, într-o serie de lucrări dintre cele mai variate.

Acţiunea voluntarilor români proveniţi din rândul prizonierilor armatei austro-ungare este prezentă în literatura dedicată acestei probleme începând de la debutul ei şi mai ales după încheierea primului conflict armat mondial. „Cele mai multe dintre lucrările dedicate acestui subiect, elaborate în perioada interbelică, au aparţinut, mai ales, martorilor oculari, participanţilor la evenimente, cu un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurarea lor". Cu toată importanţa şi particularitatea lui unanim recunoscută de politicieni, militari, analişti, presă sau publicul larg cititor, voluntariatul „românesc din anii Primului Război Mondial a fost incomplet şi fragmentar tratat în istoriografia noastră mai veche sau mai recentă". Fenomenul ca atare, în lucrările din perioada interbelică, cu unele mici excepţii, a „fost abordat exclusiv în memorialistica unor foşti voluntari sau a altor participanţi la acţiunea de organizare a unităţilor de voluntari". Bogăţia informaţională a unor asemenea abordări, cu un caracter generalizant memorialistic sau aniversar, nu au asigurat analiza istorică a fenomenului voluntariatului român în ansamblul lui sau într-o corelare directă cu alţi factori interni sau externi de influenţare.

După al Doilea Război Mondial, datorită noului regim politic şi al ideologiei comuniste venite la putere în România, abordarea voluntariatului român, în mod cu totul deosebit al celui din Rusia, a fost în cea mai mare parte trecut sub tăcere. Despre voluntarii concentraţi pe teritoriul Rusiei din rândul prizonierilor români între anii 1917-1920 nu s-amai consemnat aproape nimic. Iar dacă acest lucru s-a făcut, a fost sporadic şi „numai pentru a se accentua caracterul «reacţionar» al mişcării şi «aservirea» acestuia imperialismului internaţional, duşmanul primului stat al «muncitorilor şi ţăranilor». In schimb, în aceeaşi perioadă când a fost vorba de voluntarii români din Rusia, de exemplu, s-a încercat să se evidenţieze, cu obstinaţie, adeziunea la revoluţia şi ideile bolşevice şi nu caracterul antibolşevic şi anticentralist real al demersului lor".

Adeziunea unor voluntari din rândul prizonierilor români din armata austro-ungară la acţiunile bolşevice din Rusia a fost o realitate, dar nu în măsura şi numărul acreditat de istoriografia perioadei anilor 1945-1965. Cert este că în spaţiul rusesc al anilor 1917-1920 majoritatea voluntarilor, ca şi a prizonierilor români nu a agreat ideile bolşevice. Abia după anul 1968 s-a înregistrat apariţia unor lucrări şi studii consacrate voluntarilor români, inclusiv a celor din spaţiul rusesc. Restricţii de ordin ideologic sau de „menajare" a unor „state prietene" au făcut însă ca abordarea istorică a fenomenului voluntariatului să înregistreze anumite limite sau omisiuni. Accentul în perioada respectivă s-a pus cu precădere pe reliefarea unităţii de luptă şi acţiune politică a voluntarilor pentru înfăptuirea statului naţional unitar român.

Adevărata deschidere spre abordări multiple, de analiză generală sau segmentară, a voluntariatului român din timpul Primului Război Mondial în general, al celui din Rusia în particular, a fost înregistrată după anul 1989. Deschiderea realizată în acest domeniu a permis abordarea analizei mişcării voluntarilor români sub aspecte dintre cele mai diverse.

Evidenţiem în acest sens lucrarea istoricului Ioan I.Şerban: Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în Războiul pentru întregirea Neamului, 1916-1919, Alba lulia, 2003, în care autorul a evidenţiat faptul că, deşi „a fost concepută ca o mişcare menită să-i cuprindă pe românii aflaţi în toate statele Antantei, mişcarea voluntarilor români s-a manifestat cu mare intensitate şi a dobândit aspecte concrete îndeosebi pe teritoriu Rusiei". Tocmai de aceea analiza structurilor de conducere la nivel de comandă centrală sau coordonare teritorială, precum şi problematica repatrierii nu au făcut obiectul lucrării. O a doua lucrare pe care o evidenţiem a apărut în cursul anului 2005 la Iaşi, sub semnătura lui Ion Agrigoroaiei, Dumitru Ivănescu, Sorin D.Ivănescu şi Silviu Văcaru, având următorul titlu: Stări de spirit şi mentalităţi in timpul Marelui Război: corpurile de voluntari români din Rusia în această a doua lucrare, autorii evidenţiază faptul că „voluntarii români s-au considerat tot timpul membri ai oştirii româneşti, al cărei obiectiv era, atunci, realizarea Marii Uniri". De asemenea, sunt reliefate în lucrare o serie de aspecte, dintre care evidenţiem bogata viaţă culturală românească practicată de voluntari în Siberia, solidaritatea celor din jur cu românii în unele momente critice etc.

Pornind de la aceste constatări, s-a căutat în cercetarea efectuată identificarea şi, p cât posibil, analizarea mecanismeloi constituirii şi organizării structurilor de comandă centrală şi acţiune propagandistică în teritoriul rusesc ale Corpului Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni din Rusia, reliefarea principalelor probleme ale regimului vieţii duse de prizonierii români din armata austro-ungară în prizonieratul rusesc, precum şj acţiunilor întreprinse de România pentru repatrierea lor.

Voluntariatul român, prin întreaga sa gamă de manifestări, s-a impus în istoria noastră sub o triplă semnificaţie: politică, militară şi morală. Apărut şi afirmat într-o perioadă istorică nepropice românismului, în general, şi României, în particular, datorită cunoscutelor forţe politice şi militare ostile, voluntariatul ardelenilor şi bucovinenilor a avut un rol important în constituirea României Mari. De aceea, cu referire directă la componentele tripticului amintit, trebuie evidenţiat prioritar elementul de ordin politic. Sub aspect politic, acţiunea voluntarilor români a transmis un mesaj încurajator românilor subjugaţi şi mai ales a lacul cunoscută pe plan internaţional hotărârea lor de a lupta cu arma ta mână pentru îndeplinirea obiectivelor, anunţate: eliberare naţională şi unire cu România.

Prizonierii români ardeleni şi bucovineni din armata austro-ungară internaţi în Rusia şi-au exprimat în mod deschis, încă înainte de intrarea României în război, dorinţa de a se înrola în unităţi de voluntari şi a lua parte directă la lupta armată dusă împotriva Puterilor Centrale. începând cu primăvara anului 1917, voluntarii şi-au expus public, prin diferite manifestări de propagandă, hotărârea fermă de a participa la luptă împotriva opresorului austro-ungar, pentru eliberarea naţională a provinciilor de origine şi unirea acestora cu Regatul României. De aceea, direct sau prin intermediul unora dintre reprezentanţii lor politici de frunte refugiaţi în România, cât şi a unor foşti prizonieri eliberaţi din captivitatea rusă, peste 40 000 de ardeleni şi bucovineni din cei peste 120 000 internaţi în lagărele ruseşti au solicitat insistent, în mod deosebit după 16 august 1916, guvernelor de Moscova şi Bucureşti (apoi Iaşi) sprijinul în vederea constituirii lor în unităţi militare de voluntari.

Înaintea prezentării demersurilor efectuate în această direcţie, în lucrare sunt evidenţiate elementele constitutive ale sistemului organizatoric al armatei austro-ungare. Prezentarea în cauză a fost dictată de faptul că românii ardeleni şi bucovineni înainte de a cădea în prizonierat au fost ostaşi în cadrul uneia dintre cele trei structuri militare ale dublei monarhii: „armata activă comună", „landwehr"-ul (armata) austriac sau „honvedseg"-ul (armata) ungară şi „landstrum"-urile celor din urmă. În cadrul acestor structuri militare au fost mobilizaţi în perioada anilor 1914-1918 un număr de peste 500 000 de români ardeleni şi bucovineni, dintre care 449 796 au fost trimişi să lupte în primele linii ale fronturilor susţinute de armatele dublei monarhii. Din rândul acestora un număr de 41 739 români au murit pe front, 11 275 au murit în urma rănilor căpătate, 29 839 au fost daţi dispăruţi pe front, iar 25 406 au rămas invalizi pe viaţă.

Cifrele în cauză reprezintă aportul de sânge dat de românii ardeleni şi bucovineni pentru interesele monarhiei habsburgice. Suferinţele de tot felul şi discriminarea pe motiv naţional îndurate de militarii români în armata austro-ungară, dublate de acelaşi tratament suportat de către cei rămaşi acasă, au contribuit decisiv la instalarea printre ardeleni şi bucovineni a unei stări de spirit potrivnice intereselor dublei monarhii. Tocmai instalarea unei asemenea stări de spirit în rândurile unei părţi importante dintre prizonierii români din Rusia a fost determinantă în generarea demersului lor către guvernele rus şi român de înrolare şi organizare în unităţi militare de voluntari. Pentru aceeaşi perioada de timp, prezenta lucrare tratează analitic regimul de viaţă suportat de către prizonierii ardeleni şi bucovineni din anuala austro-ungară în perioada internării lor în Rusia. Analiza urmăreşte permanenta raportare a regimului de viaţă al prizonierilor români la sistemul de organizare şi comandă al lagărelor ruseşti, la reliefarea discriminărilor suportate, precum şi întrebuinţării lor ca forţă de muncă (calificată sau necalificată) etc.

În acelaşi timp, lucrarea prezintă, în ordinea cronologică a desfăşurării lor, demersurile legate de constituirea din rândul prizonierilor ardeleni şi bucovineni internaţi în Rusia a Corpului Voluntarilor Români. Demersurile în cauză au determinai guvernul rus să accepte spre sfârşitul anului 1916 concentrarea unui număr restrâns de voluntari români la Darniţa.